MAESTRUL SPIRITUAL

Buddha spune în una din Tantre: „Dintre toţi buddhaşii care au ajuns vreodată la iluminare, nici măcar unul singur nu a înfăptuit aceasta fără să se bizuie pe un maestru [manifestat fizic sau din palnurile subtile ale manifestării] şi dintre miile de buddhaşi care vor apărea in acest eon, nici unul nu va dobândi iluminarea fără să se bizuie pe un maestru.”

În 1987, după ce iubitul meu maestru Dudjom Rinpoche a murit în Franţa, mă aflam în tren, întorcându-mă la Paris din sudul ţării, unde trăise el. Imagini ale miilor sale acte de generozitate, blândeţe şi compasiune îmi treceau prin minte; m-au podidit lacrimile, în timp ce-mi repetam iar şi iar: „De n-ai fi fost tu, cum aş fi putut vreodată să înţeleg?”

Mi-am dat seama atunci, cu o intimitate şi o acuitate cum nu mai simţisem niciodată înainte, de ce tradiţia noastră pune un astfel de accent sacru pe relaţia dintre maestru şi discipol şi cât de esenţială este această relaţie pentru transmiterea adevărului, de la minte la minte, de la inimă la inimă. Fără maeştrii mei, nu aş fi avut nici o posibilitate să realizez adevărul învăţăturilor: nu-mi imaginez că aş fi fost în stare să ating nici măcar nivelul umil de înţelegere pe care îl am.

In Apus mulţi oameni sunt bănuitori în privinţa maeştrilor – deseori, din nefericire, în mod justificat. Nu-mi propun să inventariez aici numeroasele cazuri teribile şi dezamăgitoare de nebunie, lăcomie şi şarlatanie apărute in lumea modernă de când ea s-a deschis la înţelepciunea răsăriteană în anii 50 şi 60. Toate marile tradiţii ale înţelepciunii, fie creştină, sufi, budistă sau hindusă, îşi bazează însă forţa pe relaţia maestru-discipol. Astfel că nevoia urgentă a lumii actuale este să înţeleagă cât mai bine cu putinţă ce este un maestru autentic şi ce este un student, sau un discipol autentic şi care este natura adevărată a transmisiei ce are loc prin devoţiunea faţă de maestru, ceea ce aţi putea numi „alchimia discipolatului”.

Poate că cea mai emoţionantă şi riguroasă expunere despre adevărata natură a maestrului pe care am auzit-o vreodată provine de la maestrul meu Jamyang Khyentse. El a spus că, deşi natura noastră adevărată este cea de buddha [de spirit / Sine Suprem Atman], ea a fost umbrită din timpuri imemoriale de un nor întunecat de ignoranţă şi confuzie. Dar această natură adevărată, natura noastră de buddha, nu a capitulat niciodată complet în faţa tiraniei ignoranţei; întotdeauna ea se revoltă pe undeva împotriva dominaţiei sale.

Natura noastră de buddha are deci un aspect activ, care este „învăţătorul nostru interior”. Din chiar momentul când am intrat in umbra ignoranţei, acest învăţător interior lucrează neobosit pentru noi, încercând neostenit să ne readucă în strălucirea şi măreţia fiinţei noastre adevărate. Nici măcar o clipă, a spus Jamyang Khyentse, învăţătorul interior nu ne-a abandonat. In compasiunea sa infinită, una cu compasiunea infinită a tuturor buddhaşilor şi fiinţelor iluminate, el a lucrat fără răgaz pentru evoluţia noastră – nu numai în viaţa aceasta, ci şi în toate vieţile noastre trecute – folosind tot felul de mijloace abile şi toate tipurile de situaţii pentru a ne învăţa, a ne trezi şi a ne călăuzi înapoi către adevăr.

După ce ne-am rugat pentru adevăr, după ce am aspirat şi am flămânzit după el timp îndelungat, pe durata a multe, multe vieţi şi după ce karma noastră s-a purificat suficient, se produce un fel de miracol. Iar miracolul acesta, dacă suntem în stare să-l înţelegem şi să-l folosim, poate duce la sfârşitul pentru totdeauna al ignoranţei: învăţătorul interior, care ne-a însoţit mereu, se manifestă acum sub forma „învăţătorului exterior”, pe care-1 întâlnim ca prin farmec. Este întâlnirea cea mai importantă din toate vieţile.

Cine este învăţătorul exterior? Nimeni altul decât întruparea, vocea şi reprezentantul învăţătorului interior. Maestrul a cărui formă umană, voce umană şi înţelepciune ajungem să le iubim cu o dragoste mai profundă decât orice altceva in vieţile noastre, nu este nimic altceva decât manifestarea exterioară a misterului propriului nostru adevăr interior. Cum altfel am putea explica de ce ne simţim atât de puternic legaţi de el?

La nivelul cel mai profund şi cel mai înalt, maestrul şi discipolul nu sunt şi nici nu pot fi în vreun fel separaţi; căci sarcina maestrului este de a ne învăţa să primim, fără nici un fel de obscuritate, mesajul limpede al invăţătorului nostru interior şi de a ne face să realizăm prezenţa continuă in noi a acestui dascăl suprem. Mă rog ca voi toţi să puteţi gusta, în această viaţă, bucuria celei mai desăvârşite prietenii!

Maestrul nu este doar purtătorul de cuvânt nemijlocit al învăţătorului vostru interior, el este de asemenea purtătorul, canalul şi transmiţătorul binecuvântărilor tuturor fiinţelor iluminate. Aceasta ii conferă maestrului vostru puterea extraordinară de a vă lumina mintea şi inima. El nu este nimic mai puţin decât faţa omenească a absolutului, telefonul, dacă vreţi, prin care toţi buddhaşii şi fiinţele iluminate vă pot suna. Este cristalizarea înţelepciunii tuturor buddhaşilor şi întruparea compasiunii lor, îndreptată totdeauna către tine: razele soarelui lor universal ţintite de-a dreptul în inima şi mintea ta pentru a te elibera.

In tradiţia mea, noi il venerăm pe maestru ca fiind mai binevoitor decât buddhaşii înşişi. Deşi compasiunea şi puterea buddhaşilor sunt întotdeauna prezente, obscurităţile noastre ne împiedică să-i întâlnim faţă-n faţă. Dar pe maestru îl putem întâlni; el este aici, trăieşte, respiră, vorbeşte, acţionează în faţa noastră pentru a ne arăta, în toate modurile posibile, calea buddhaşilor: calea către eliberare. Pentru mine, maeştrii mei au fost întruparea adevărului viu, semne incontestabile că iluminarea este posibilă într-un corp, în această viaţă, în această lume, chiar aici şi acum; ei au fost inspiraţia supremă în practica mea, în munca mea, în viaţa mea şi în drumul meu spre eliberare. Maeştrii mei sunt pentru mine întrupări ale angajamentului meu sacru de a păstra mereu in faţa minţii iluminarea, până când o voi atinge cu adevărat. Ştiu destul ca să-mi dau seama că numai atunci voi avea înţelegerea completă a ce sunt ei cu adevărat şi a infinitei lor generozităţi, iubiri şi înţelepciuni.

Aş vrea să vă împărtăşesc această frumoasă rugăciune, aparţinând lui Jikme Lingpa, o rugăciune pe care o rostim in Tibet pentru a invoca prezenţa maestrului în inima noastră:

Din lotusul In floare al devoţiunii, In centrul inimii mele, Răsări, maestru compătimitor, singurul meu refugiu

Faptele din trecut şi emoţiile răscolitoare mă năpăstuiesc: Protejează-mă în nenorocirea mea,

Rămâi giuvaerul de pe creştetul capului meu, mandala marii beatitudini,

Care să-mi stimuleze atenţia şi conştienţa – astfel mă rog.

Buddha a spus despre toţi ceilalţi buddhaşi care au dobândit iluminarea că nici unul nu a ajuns aici fără să se bizuie pe un maestru; şi de asemenea: „Prin devoţiune şi numai prin devoţiune veţi realiza adevărul absolut”. Adevărul absolut nu poate fi realizat in domeniul minţii obişnuite. Iar calea care merge dincolo de mintea obişnuită – toate marile tradiţii sapienţiale ne spun aceasta – trece prin inimă. Această cale a inimii este devoţiunea.

Dilgo Khyentse Rinpoche a scris:

”Există o singură cale de a ajunge la eliberare şi a obţine atotştiinţa iluminării: urmarea unui maestru spiritual autentic. El este călăuza care vă va ajuta să traversaţi oceanul samsarei.”

Soarele şi Luna se reflectă instantaneu in apa limpede şi liniştită. Similar, binecuvântările tuturor buddhaşilor fi însotesc mereu pe cei care au încredere deplină în ei. Razele soarelui cad deopotrivă peste tot, dar numai acolo unde sunt focalizate printr-o lentilă pot aprinde iarba uscată. Când razele atotpătrunzătoare ale compasiunii lui Buddha sunt focalizate prin lentila încrederii şi devoţiunii, flacăra beatitudinilor izbucneşte în fiinţa voastră.

Prin urmare, este esenţial să ştii ce este adevărata devoţiune. Ea nu este o adoraţie fără minte; nu este abdicare de la responsabilităţile faţă de tine însuţi, nici urmarea fără discernământ a personalităţii sau capriciilor altuia. Adevărata devoţiune este o receptivitate neîntreruptă faţă de adevăr. Adevărata devoţiune este înrădăcinată intr-o gratitudine smerită şi reverenţioasă, dar una lucidă, întemeiată şi inteligentă.

Când maestrul este capabil să deschidă partea cea mai lăuntrică a inimii voastre şi să vă ofere o viziune de o netăgăduită forţă a naturii minţii, un val de recunoştinţă voioasă se ridică in voi pentru cel care v-a ajutat să vedeţi, iar adevărul pe care-1 realizaţi acum este întrupat de maestru în fiinţa, învăţăturile şi înţelepciunea minţii sale. Acel simţământ pur, neinventat, este întotdeauna înrădăcinat in experienţa interioară repetată şi incontestabilă – o claritate repetată a recunoaşterii directe – iar aceasta, şi numai aceasta, este ceea ce numim devoţiune, mo gu in tibetană. Mo gu înseamnă „năzuinţă şi respect”: respect pentru maestru, un respect care se adânceşte pe măsură ce înţelegi din ce în ce mai bine cine este el cu adevărat, şi năzuinţă pentru ce poate el să introducă în tine, căci ai ajuns să ştii că maestrul este legătura ta de inimă cu adevărul absolut şi întruparea naturii minţii tale.

Dilgo Khyentse Rinpoche ne spune: ”Se poate ca la început devoţiunea aceasta să nu fie spontană, aşa că trebuie să folosim o varietate de tehnici ajutătoare pentru a o duce la îndeplinire. Cu deosebire trebuie să ne amintim întotdeauna excelentele calităţi ale învăţătorului şi mai ales bunăvoinţa sa faţă de noi. Generând de repetate ori încredere şi apreciere pentru guru şi devoţiune faţă de el, va veni vremea când simpla pomenire a numelui său, sau gândul la el, ne va bloca toate percepţiile comune şi-l vom vedea ca pe Buddha însuşi.”

A-l vedea pe maestru nu ca pe o fiinţă omenească, ci ca pe însuşi Buddha, este sursa binecuvântării supreme. Căci aşa cum spune Padmasambhava: „Devoţiunea completă aduce binecuvântarea completă; absenţa îndoielii aduce succesul complet”. Tibetanii ştiu că dacă te raportezi la maestrul tău ca la un buddha, vei primi binecuvântarea unui buddha, dar dacă te raportezi la el ca la o fiinţă omenească, vei primi doar binecuvântarea unei fiinţe omeneşti. Astfel câ pentru a primi în toată plinătatea ei puterea transformatoare a binecuvântării învăţăturii sale, întreaga desfăşurare a gloriei sale, trebuie să încerci şi să desfăşori în tine tipul devoţional cel mai bogat posibil. Numai dacă ajungi să-ţi vezi maestrul ca pe un buddha poate să-ţi parvină, din mintea înţelepciunii a maestrului tău, învăţătura unui buddha. Dacă nu poţi să-ţi recunoşti maestrul ca pe un buddha, ci îl vezi ca o fiinţă omenească, binecuvântarea deplină nu-şi află niciodată locul şi vei rămâne oarecum nereceptiv chiar şi faţă de cea mai măreaţă învăţătură.

Cu cât ajung să reflectez mai mult asupra devoţiunii şi a rolului ei în viziunea de ansamblu a învăţăturilor, cu atât realizez mai profund că este esenţială o metodă puternică şi abilă care să ne facă receptivi la adevărul maestrului. Maeştrii nu au nevoie de adoraţia noastră, dar faptul de a-i privi ca pe nişte buddha în viaţă ne va înlesni să ascultăm şi să auzim mesajul lor şi să le urmăm instrucţiunile cu cea mai mare fidelitate posibilă. Devoţiunea, aşadar, este intr-un sens calea cea mai practică de a asigura un respect total, şi prin urmare o deschidere, faţă de învăţături aşa cum sunt ele întrupate de maestru şi transmise prin el. Cu cât eşti mai devotat, cu atât eşti mai deschis la învăţături; şi cu cât eşti mai deschis la învăţături, cu atât au ele o şansă mai mare să-ţi pătrundă inima şi mintea şi să aducă în felul acesta o transformare spirituală completă.

Aşa că numai văzându-ţi maestrul ca pe un buddha în viaţă procesul transformării tale într-un buddha viu poate cu adevărat să înceapă şi să fie dus la bun sfârşit. Când mintea şi inima îţi sunt pe de-a-ntregul deschise în bucurie, uimire, recunoaştere şi gratitudine faţă de misterul prezenţei vii a iluminării în maestru, atunci, încetul cu încetul, de-a lungul a mulţi ani, transmisia de la mintea şi inima înţelepciunii ale maestrului la ale tale poate să aibă loc, dezvăluindu-ţi splendoarea deplină a propriei tale naturi de buddha şi odată cu ea, splendoarea perfectă a universului însuşi.

Această relaţie de maximă intimitate intre discipol şi maestru devine o oglindă, o analogie vie pentru relaţia discipolului cu viaţa şi cu lumea în general. Maestrul devine cheia de boltă într-o practică susţinută a „viziunii pure”, care culminează atunci când discipolul vede direct şi dincolo de orice îndoială: pe maestru ca pe un buddha în viaţă, fiecare cuvânt al său ca pe vorbirea unui buddha, mintea sa ca pe mintea înţelepciunii a tuturor buddhaşilor, fiecare acţiune a sa ca o expresie a activităţii de buddha, locul unde el trăieşte ca nimic altceva decât un tărâm al buddhaşilor şi chiar şi pe cei din jurul maestrului ca pe o manifestare luminoasă a inţelepciunii sale.

Pe măsură ce aceste percepţii devin tot mai stabile şi actuale, miracolul interior după care discipolii au tânjit timp de atâtea vieţi poate treptat să aibă loc: ei încep să vadă în mod natural că ei, universul şi toate fiinţele fără excepţie sunt spontan pure şi perfecte. In sfârşit ei privesc realitatea cu proprii ei ochi. Maestrul, atunci, este calea, piatra de încercare magică pentru o transformare totală a tuturor percepţiilor discipolului.

Devoţiunea devine calea cea mai pură, mai rapidă şi mai simplă de a realiza natura minţii noastre şi a tuturor lucrurilor. Pe măsură ce avansăm în el, procesul dezvăluie o minunată interdependenţă. Noi, în ce ne priveşte, încercăm necontenit să generăm devoţiune, iar devoţiunea pe care o iscăm generează la rândul ei scurte viziuni ale naturii minţii, care nu fac decât să întărească şi să adâncească devoţiunea noastră pentru maestrul care ne inspiră. Aşa că, în final, devoţiunea izvorăşte din înţelepciune: devoţiunea şi experienţa vie a naturii minţii devin inseparabile şi se inspiră una pe cealaltă.

Învăţătorul lui Patrul Rinpoche se numea Jikme Gyalwe Nyugu. Timp de mulţi ani el a trăit retras intr-o peşteră din munţi. Intr-o zi, când a ieşit din peşteră, soarele îşi revărsa lumina; a privit spre cer şi a văzut un nor mişcându-se în direcţia unde locuia viitorul său maestru, Jikme Lingpa. Atunci i-a venit acest gând în minte: „Intr-acolo locuieşte maestrul meu”, şi odată cu el a trăit un sentiment copleşitor de năzuinţă şi devoţiune. Era atât de puternic, de zguduitor, încât a leşinat. Când Jikme Gyalwa Nyugu şi-a întâlnit maestrul, toată binecuvântarea din mintea înţelepciunii acestuia îi fusese transmisă şi el a atins stadiul suprem al realizării, ceea ce numim „epuizarea realităţii fenomenale”.

fragment din ”Cartea tibetană a mortii si a vietii” – Sogyal Rinpoche

 

Te-ar putea interesa și următoarele:

• Curs de Yoga Online pentru Începători | Spanda Yoga
• Meditație specială | Deschiderea lui Brahmarandhra | Poarta către Divin
• Uleiuri esențiale doTERRA | ce sunt, utilizare, beneficii
• Sinteză | Uleiurile esențiale Pure cu Grad Terapeutic doTERRA